O viata obisnuita nu-i pentru oricine.
Gigel era un baiat ca toti baietii. Asta pana la cincisprezece ani, cand ceilalti au lasat-o mai moale cu crescutul. Asa ca de Craciun a facut un metru nouazeci, iar de Boboteaza, doi si zece. In Ajun s-a indragostit de Augustina, a fost fericit, au dansat, s-au pupat. Era cel mai inalt, cel mai aratos. Pana-n Revelion, Augustina a fost mandra nevoie mare de proaspatul ei iubit, ca, de sfantul Vasile, sa ajunga la concluzia ca e prea mult ce-i prea mult. Primavara, cu razele ei infiorate, l-a gasit pe Gigel la trei metri, iar luna cruda, april, la patru.
Deja trecuse de etajul doi. Iar vara, se stie, galiganii cresc in voie. La inceput, Gigel s-a-ntristat. A suferit. Cel mai greu, pentru un adolescent, e sa fie deosebit de ceilalti. Numai ca, la el, schimbarile erau atat de dramatice ca nici proful de sport, tare mandru de noul lui baschetbolist, n-a mai putut tine ritmul si a cedat nervos. Gigel a ramas cu parintii, care se uitau neputincios de dragastosi la el. L-au hranit cu furcile, apoi cu prajinile, apoit cu funicularul, modificat de mesterul comunei. Cum se intampla de obicei, Gigel a devenit tinta distractiei publice. Cel mai mult l-au durut hohotele indepartate ale Augustinei. Indepartate pentru ca ii desparteau, la douazeci de ani neimpliniti, un kilometri jumatate.
I-a fost frica sa nu se sufoce la inaltime. Dar lipsa aerului nu-i dauna deloc. Pasarile, avioanele si satelitii il salutau in fiecare dimineata. La douazeci si trei de ani, stratosfera era patria lui. La douazeci si opt, uitase de unde venea. Doar stelele si Luna ii mai trezeau interesul. Intr-o zi, a vazut astrul noptii venind spre el, rece, mort si stralucitor. A intins bratele, instinctiv, si Luna s-a cuibarit cuminte in sufletul lui.