De Citit : Editoriale

Doi pepenari

| 12 august

Unul activ – care se agita mult, altul pasiv – care te ignora!
La mine in fata blocului au venit sa vanda pepeni doi oameni. Ii voi numi mai departe pepenari. Vand din portbagajul a doua Dacii papuc.
Un pepenar e inalt, uscat, cu pielea alba, blond – blondul ala spalacit, care arata purtat.
Celalalt pepenar e mic, ciolanos si, cum se spune in Ghencea, cam rapidist la piele. Asta micu’ e painea lui Dumnezeu (cred ca si painea lui Dumnezeu e alba, neagra, graham…): daca ar avea coada, ar da din ea cand ii vine un cumparator. Se agita, spune bancuri, iti da o punga mare, rezistenta, in care sa-l cari pana acasa, fara nici un ban. Si face toate aceste lucruri fara sa te simti agresat, linsat cu zambete libidinoase, cum se mai intampla cu unii comercianti.
Pepenarul blond, in schimb, nu se sinchiseste nici macar sa se uite la tine. Sta sprijinit de masina si, in momentul in care isi muta, totusi, privirea, o face usor deranjat, de parca ii furi lucruri din portbagaj. Pare ca nu a adus pepenii sa-i vanda, ci doar ca sa se laude cu ei.
Eh, ideea e ca tipul simpatic are niste pepeni de rahat. Uscati inauntru, cu niste samburi cat pumnul, ba, parca, si cu un miros dubios – ce sa zic, corespondentul din lumea pepenilor a vanzatorului blond. Vanzator blond care are niste pepenei divini: dulci, zemosi, parfumati.
Chestia e ca la fiecare inghititura ii vad fata oparita, de peste care scoate capul din ciorba.
Am ajuns la un compromis etico-culinar: cumpar cate un pepene de la fiecare. Pepenele ciolanosului il las la ghena. Cand iau de la blond insa, ma scuz ca nu am 5 bani, ca-i aduc a doua zi (a doua zi ma fac ca am uitat) si il pun sa-mi caute prin portbagaj pana vad ca se invineteste la fata.