De Citit : Altele

Mulțumiri sincere!

| 03 septembrie

Cândva, pe la început de drum în branșă, dacă apăream pe undeva pe hârtie, din prea mult entuziasm cumpăram câte cinșpe exemplare din ziarele pe unde semnam, apoi le dădeam la cunoscuți, ca să afle și ei cu cine au de-a face. Adică un fel de autopromovare. Iar când numele mi-a ajuns, desigur că absolut accidental, și pe o copertă de carte, am perseverat și am schimbat puțin tactica: zeci de exemplare aruncate din simpatie, în stânga și-n dreapta, spre colegi, reviste literare, prieteni, băieți sau fete care, ca să-și umple timpul și să scape de sarcinile de la bucătărie, ori de ieșit cu cățelul afară pe ploaie, preferau să scrie zilnic pe bloguri cronici despre cărți.

La un moment dat, am pus la bătaie și artileria grea, ascunsele mele talente culinare, melcii din grădina casei – care se transformau măiastru într-o delicatesă unanim apreciată –, ba chiar și o deja învechită natural colecție de spirtoase; doar în scop nobil, Doamne, iartă și păzește!

Odată a venit cineva, un comentator de cărți cu mici veleități creative, pe care, fix după șapte minute (Doxa Swiss made), îl și vedeam ca viitorul meu amic cel mai bun. Ba chiar îl și zăream de la orizont, venind călare pe un cal alb, ca pe un viitor prieten de familie și sfetnic bun, cu normalele grătare de weekend petrecute împreună, cu avansurile mele aferente și ușor bahice asupra consoartei sale. N-am ajuns pân-acolo, pentru că am dat-o pe cărți.

După un timp, o săptămână, maxim două, îmi cere, prietenește, o mână de ajutor. Dau OK-ul rapid, și-mi trimite un text; iar eu firește că sunt onorat să-i fac „câteva” corecturi. Ba-i mai adaug și câteva rânduri, care să-i completeze haios povestea, aducând-o spre un nivel onorabil pentru etalare. Omul nu trebuia să se facă de râs, deja era viitorul meu prieten. E adevărat, textul avea același titlu, lungime și primă frază ca și un altul, al meu, pe care el îl știa. Dar, paradoxal, de asta am devenit mai conștient abia după ce al fostului meu viitor amic a apărut pe hârtie. Da, îmi recunosc vinovăția, speram și eu la vreo mențiune în final, în chip de mulțumire ori măcar la o invitație eternă și viitoare, pentru o bere camaraderească. Însă credeam că vine de la sine, fără a o forța în vreun fel.

Ea nevenind nici dupa juma de an, n-am precupețit nici un efort ca să abuzez fizic de o firavă tanti bibliotecară de la o instituție serioasă, rugând-o să-mi pună la dispoziție colecția revistelor pe unde omul meu semna. În nici trei sferturi de oră, doamna a venit suflând din greu și cu brațele pline, cocoșată de colecțiile ultimilor cinci ani; oricum ăștia au o grămadă de sporuri și alte facilități, nu le plîng de milă. Am făcut vreo două sute de poze cu telefonul, și gata, deja eram cu întreaga lui operă la purtător, în buzunar. A fost folosită, în tot ce-am scris ani la rând, ba, mai târziu, chiar le-am și adunat în câteva antologii; bine primite, apreciate și premiate.

La mulți ani, Dani, jumătate din viitorul meu „Herder” îți aparține!…

 

 

 

 

(din volumul „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, lansat la „Bookfest 2016”.)

*  Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI.