Eu nu zic ca munca nu e buna, dar cand vreau eu. Nevoia de a evita e, totusi, ca adevarul despre a levita. Mereu te trage ceva inapoi. Eu am inceput sa plutesc vinerea trecuta cand, in masina, banuiam deja ce m-asteapta la Voineasa.
Stiam ca plecam sa dormim intr-o casuta de lemn izolata, cu caini care se dau ai tai pentru cateva zile, cu padure in spate si rau in fata. Stiam ca o sa stau seara la masa de brad cu niste prieteni, c-o sa rad, c-o sa gatesc, ca o sa drumetim un pic, ca o sa plecam exact cand ne va fi ajuns, duminica dupa-amiaza. Am ajuns, undeva spre sase, la cabanuta.
Si aici, surpriza: Era exact cum ne doriseram! Cabanuta cocheta din lemn, cu o masa in fata, cu un gratar de piatra langa, padure in spate si rau guraliv in fata. Si ne asteptau acolo Griguta, un hot rasfatat si Aron, o namila alba superba, calma si puternica, care facea legea prin ograda abia miscandu-se. In prima seara am mancat toti sase coaste fripte pe gratar pana s-au crapat ca painea proaspata si am dat pe gat cativa litri de vin bun, care acolo nu poate sa-ti faca rau.
A doua zi ne-am urcat in Volvorine si am ajuns sus, la barajul Vidra. Ne-am plimbat, ne-am uitat, ne-am minunat si am coborat pe un drum forestier plin de zapada de pe care, literalmente, nu mai aveai cum sa dai-napoi. Dar Volvorine e nascut in Suedia. Am ajuns la cabana pe la patru si m-am apucat de bors si de varza cu afumatura. Bog a facut toti cei 60 de kilometri, inclusiv cei 30 prin padurea fara semnal, pe bicicleta. Cu atat mai destinsi am fost cand a ajuns. Ne-am turnat vin, am intetit borsul muscand din ardei, am povestit, ne-am lasat leganati de intuneric, intr-o seara perfecta. Dar levitatia se opreste.
Si zborul se termina mereu, altfel e doar plutire. Fuga de lume s-a terminat cu un telefon care ma chema duminica, cat de devreme, la o simpla sedinta.