De Citit : Altele

O supărare. Mică

| 24 februarie

 

Sunt cam supărat, tată. Am dat o fugă până la Moeciu, unde mă mai duceam, mereu, când se putea, cu Ioana, fata aia de pe net. Şi nea Spiridon, administratorul, că ne ştim de 15 ani, mai dau câte o tură p-acolo, când şi cu cine sunt posibilităţi, mi-a făcut factură pe numele Mioarei, cu care am mai fost de câteva ori înainte, cât a fost bărba-su la lucru, pe mare, la platformă. Reţinuse el bine că-i trebuia fetei pentru decontare, avea un PFA şi-i mai fraierea şi ea pe ăia de la Fisc; oricum merită! Şi a vrut să nu mă mai deranjeze cu vreo întrebare. „Că prea eraţi ca doi porumbei”. E adevărat, o mai fi îmbătrânit şi el, l-or mai fi lăsat şi ochelarii, dacă n-or fi chiar d-ăia luaţi din piaţă, la SH, lumină puţină în recepţie, sigur pentru economie, ce puteam să mai fac? L-am iertat, chiar dacă Lăcră ştia că am lucrat în petrol şi că n-am mai venit în ţară de cinci ani. Treburile ar fi fost până la urmă sub control dacă, în momentul de inspiraţie în care a băgat chitanţa pe sub uşă, nu ar fi pus, prinsă cu o agrafă, şi o felicitare din alea pe care de obicei le aşeza lângă sticla de şampanie cu „Sejur plăcut doamnei Mioara şi domnului Mişu”.

Pe Lăcră n-am mai reuşit să o conving de încurcătura de la recepţie şi din borderou, rezervele ei încă mici de încredere, acumulate în nici două săptămîni de când ne cunoaştm, au avut rădăcini prea puţin adânci şi au fost insuficiente. S-a urcat în Juke-ul ei roşu şi a plecat; desigur că, doar dintr-o greşeală, şi cu lucrurile mele.

Bine c-ai oprit, Doamne-ajută!

— Şefule, nu mă iei şi pe mine până la Bucureşti, e cam rece în halat şi-n papuci, n-am decât sacoşa asta, nu ocupă loc, e doar un prosop mic în ea; hai, că nu-i aglomerat, e abia sâmbătă. În două ore ajungem. Mâine se umple, se-ntorc…