De Citit : Altele

Peisaj de iarnă

| 14 ianuarie

 

Timpul bântuie neliniar, ca viforul prin nămeţii de nea de noi, luând de la unul şi dând la altul, apoi invers. Iar noi, nameţii de nea, ne lăsăm desprăfuiţi aleator, încercând doar să rămânem calzi înăuntru, ca niste igluri, să rămânem calzi cât să fim şi să fim reci cât să rămânem, să aparţinem tărâmului ăstuia sub care, doar s-au găsit hărţi vechi, e un verde de eden. Acum însă e destul de albastră situaţia zăpezii, cu toate că mici lumini se văd prin gheaţă ca nişte lumânări de bostan care nu sperie pe nimeni. Vremurile trec şi noi ne grăbim. Nu ştim de ce. Nici de ce curge timpul ăsta, nici de ce alergăm. Mai ales că e ciudat să alergi înainte ca să repari inapoi. Și nici nu mai vorbim. Acum folosim cuvintele ca nişte simple barje pe care călătoresc grandioşi nămetii ăştia de zăpadă. „Auzi? Dar ce cară cuvintele astea pe apă?“.
„Eh, emoţii cară. Pentru că în alte părţi e secetă“. „Dar dac-am vinde cuvintele, n-ar bea toată lumea pe săturate?“. „Tu să n-o faci pe deşteptul! Dacă eşti deştept – visează! Să te văd!“. Nici nu ştii, când stăm aşa, pe mal de apă, albaştri, dacă şuieră timpul sau şuierăm noi. Știm doar că trăim mai multe vieţi, deodată. Unele singuri, altele împreună. Și poate poate, câte unul dintre noi visează că se poate să fie şi vară, cumva, altcumva. Când n-o să mai fie timp care să şuiere. Când n-o sa mai fim pulbere rece, ci o să curgem cu soarele sticlind cald prin noi. Poate. Cine stie? Vă spun sigur că nu eu sunt visătorul. Dar nu sunt singurul. Nişte vorbe vechi, care fac ocolul şi se-ntorc din când în când, spun că zăpada care ia în piept prima viscolul se întăreşte şi nu cade. Dar se şi topeşte mai greu dacă, vreodată, se poate să fie vară, cumva, altcumva. Poate. Cine ştie?

Print Friendly