Obsesii domestice
Da, de acord, nu ambalajul face marfa. La fel cum nu haina-l face pe om, logica ce eronat ar duce pana la a-l considera pe croitor, drept Dumnezeu. Desi sunt notabile exceptii care fac din rahat, bici. Si ma gandesc, oftand, doar la ce am in fata acum, pe scara rulanta ascendenta de la metrou. Un pardesiu scurt si destul de comun, carouri rosii, continuat la fel spre alungita si frumoasa parte de sub. Imbracand prea apetisant un picior de dama, suport, piedestal, stalp – al societatii si de multe ori al nostru, al barbatilor – pe care poate ca in orice alta situatie nuda, l-as gasi prea gros, incolor, insipid, prea ignifug. E vorba de focul din suflet, priviri, maini ori alte organe. Sunt convins, aceeasi inaltatoare senzatie as fi simtit-o si daca era vorba de alta culoare, negru (ba chiar mult mai intensa), verde, gri, mov, turcoaz, alb, “orice culoare dar nu alb”, imi spunea candva o “fosta“, dar la alegerea ei n-am subscris niciodata. Si ea a pierdut mereu.
Reiterand, oare deplina goliciune, cu picioare prea groase, prea drepte, in “X”, strambe pe dreapta, strambe pe stanga ar da aceeasi bucurie? Sigur nu. Magia culorii bine intinsa pe contur, pe acele maiestuoase dulci, dragi racordari circulare in arc de clotoida, si mersul lor impetuos, fascineaza orice ar imbraca. Schimband dezgolitele evidente imperfectiuni, ca atinse de bagheta magica a unui vrajitor bun si fara bisturiu, intr-o poveste fermecatoare. Transformand pe data, doar printr-o simpla capitonare, un intreg univers.
Laura Baldini sa traiasca! Sau Pompeea?!…