De Citit : Editoriale

Sus

| 12 august

Tot mai sus
Booon. Inteleg. Mergem la teatru. De ce mergem?
Pai, pentru ca ne place sa-i vedem pe altii, facand la lumina, ce facem noi in intuneric. Pentru povesti, pentru ca trebuie sa ne relaxam, pentru ca avem nevoie de lumi posibile, ca s-o prizam mai bine pe cea reala, pentru ca da bine sa fim vazuti la teatru, pentru ca nu stim sa facem altceva in viata asta decat sa emitem pareri docte si competente despre altii, pentru ca, fara sa stim, avem nevoie de fascinatie, asa cum avem nevoie sa respiram, pentru ca a fi parte a unui public a devenit o ocazie din ce in ce mai rara, pentru ca spectacolul ne aduna, chiar daca fiecare il vede in felul lui.
De cand e teatrul institutie, adica de foarte multa vreme, lumea se aduna pe-acolo si ca sa fie vazuta. Pentru unii, e o mare placere sa se vajaie de colo-colo, sa salute cunoscuti, sa joace degajarea, sa schimbe impresii, sa fie vizibili, adica sa atraga atentia tuturor, facand pentru intregul public o inconstienta incalzire care pregateste starea de spectacol. Chestia asta nu se intampla numai la teatrele de repertoriu, adica acolo unde carcotasii spun ca lumea are un bat in cur.
Se intampla din plin si in pivnitele sau in barurile unde se mai joaca teatru. Nu inseamna ca nu poti fi delicat ipocrit, daca ai freza rasta, daca esti rocker suparat, daca esti emo prabusit in prapastiile tristetii sau daca esti, pur si simplu, un impresionist caruia ii place sa se rupa in figuri care mimeaza discretia, detasarea de lume, plictiseala metafizica si priceperea in toate.
Cu totii mergem la teatru din motive diferite si intelegem in mod diferit. Ce nu inteleg e de ce ne ridicam, mereu, la aplauze. Daca tasnim in picioare la orice, unde-o sa ne ridicam, pe ce ne-om sui cand i-om mai vedea pe Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Olga Tudorache, Mariana Mihut, Marcel Iures, Horatiu Malaele?