De Citit : Editoriale

Adapostul

| 22 septembrie

Realitatea e acolo de unde privesti.

Lumea isi iesise din tatani. La inceput, a contemplat, senin, amurgul civilizatiei. A intrevazut cu ochii mintii, apoi pe viu, aparitia monstrilor, a demonilor, a mutantilor. Ascunsi in multime, ii captau atentia prin semne firave. Inmultindu-se, aura le-a devenit vizibila. Apoi orbitoare. Si atunci a inteles. Urma sa se apere, cu ghearele si cu dintii. A hotarat sa-si construiasca apararea. Ferit de ochii acuzatori ai sotiei, prostovani, ai parintilor, curiosi, ai copiilor. Binele, caruia ii jurase sa-i fie soldat credincios, pierdea teren. A cladit strat dupa strat, a betonat, a pus capcane, a inventat intrari secrete. Casuta ascundea deja sub pamant o ramificatie solida de incaperi securizate. Cu cat se apropia pericolul mai tare – indrazneau acum sa iasa la televizor, cantau in piete, demonstrau pe bulevarde, atacau la lumina zilei, dadeau buzna peste oameni, violand copii, mancand oameni de vii –, cu atat binele era mai firav, mai gatuit. Chiar acum, zgomote infundate curg de la suprafata. Intrevede cautarea infometata. Binele a fost mancat definitiv. Inainte de a se sfasia intre ei, monstrii cauta carne proaspata.
La lumina lampii cu gaz, isi vede copiii ah, copiii, palizi, rugandu-l sa-i crute. Numai daca n-ar exista acest ritual al devorarii de viu, aceasta infinitate a unui chin atroce – el stie ca, daca e carnea inca vie, gustul e de mii de ori mai pregnant –, poate le-ar da drumul. Poate ar fi o sansa. Una mica. Il doare sufletul. Si stie (asta-l face nebun de furie si neputinta) ca nu mai e niciun refugiu. Intr-o luna s-au terminat proviziile, apa, aerul… Sufletul… Sfasiat de durere, ridica arma. Raportul va consemna, cateva ore mai tarziu, trei cadavre proaspete si unul mai vechi. Vecinii, alertati de disparitia copiilor, aveau ceva de spus presei.