Amintiri din epoca de scoala*
Aveam o parere proasta despre amintiri, in particular despre cele din scoala si – cand era cazul – din armata atunci cand ele deveneau subiect de hahaiala in jurul berilor. Aparitia lor in discutie anunta ca inspiratia grupului a atins cota zero – si asta era indeobste efectul alcoolului. Mihaela Michailov n-a baut ca sa scrie “Amintiri din epoca de scoala”. Dimpotriva, a avut o revelatie foarte tare: amintirile traverseaza generatiile. Mihaela a avut sansa sa lucreze cu elevi pentru spectacolul “Copii rai”; experienta a ajutat-o sa arunce o privire in lungul amintirilor; sa auda, prin tunelul timpului, toc-toc-toc-ul fioros al pasilor profesoarei care se apropie de catalog sa-ti strige numele, sa te prinda cu tema nefacuta. Sa te prinda. Pentru cativa dintre spectatorii de la premiera “Amintirilor…” scoala a insemnat in primul rand frica. Pentru altii a fost un proces de standardizare, pentru altii contaminarea cu obsesia competitiei. “Cat ai luat la teza?…Dar Ștefanescu cat a luat?”. Elevul nu exista, elevul este parte dintr-o plastilina botezata “elevi”; iar elevii trebuie sa fie modelati fix cum are in minte – de peste o suta de ani – doamna profesoara idealul de elev. Conditia normala a elevului este tacerea si disciplina. El se misca, vorbeste sau se opreste numai la ordin. Asa a fost in 1900, asa se intampla la cel mai smecher liceu din capitala saptamana asta. Dezbaterea de dupa spectacol te poate ajuta sa depasesti eroarea vreunei marunte atribuiri a vinovatiei vreunui ministru/ minister contemporan. E mult mai mult decat atat, e un model impregnat in mentalitatea parintilor si a practicii din scoli deopotriva. Și e meritul unei mici echipe de artisti geniali ca reuseste sa identifice boala in adancimea ei, prin anecdote, dar dincolo de ele.
*Text: M.Michailov; regia: R.Apostol; cu: K.Pascariu si A.Potocean; coregrafia: P.Dunca; scenografia: M.Mandea; muzica: J.Neumann