Cazuse secerata-n pat, epuizata, stoarsa, intoarsa pe dos, satisfacuta pana in varful unghiilor, numai in combinezon, pe jumatate desculta si cu fardurile pe obraz, in urma cu numai o ora. Si exact asa a tasnit pe usa, trezita de un vis zgomotos, cu sonerie. A tarait pana a extras-o dintre astrnuturile oarbe. Nimeni pe strada. S-a uitat in stanga, in dreapta, si-a pus palma la ochi. Ii tiuiau urchile si i se-mpaienjenisera ochii. Posedata de un duh rau, usa s-a inchis fara zgomot in urma ei. Imediat si-a dat seama ca a ramas pe dinafara, ca nu are telefon (ah, telefonul ei cu diamante!), nici poseta, nici nimic. E aproape in pielea goala, numai in combinezonul de matase. Si totul de la un vis prostesc care a tarat-o afara. Isi pipaie corpul prin tesatura si degetul da de o galma. In matase s-a ratacit un nod. Si o gaurica, o simte cu buricele degtelor, ce porcarie.
Acum trebuie sa fuga de gunoierii care intra din capul strazii. Raul a conceput casa ca pe un bastion inexpugnabil… Cel mai bine ar fi sa vina el in persoana, dar cum sa-l apeleze? O ia capie, prin lumina chioara, bate la usile vecinilor, dar nu-i raspunde nimeni. E cel mult cinci dimineata si ea umbla in combinezon si desculta. Ajunge in celalalt cap al strazii, unde dorm taximetristi tristi peste volane asudate. Nu s-ar fi urcat niciodata intr-o astfel de cutie galbena, dar acum n-are incotro. Spre uimirea ei, toti o injura si se uita la ea ca la o parasuta.
— Uite, ba, ce clienta. A dat norocu’ peste tine! Vezi ca-ti pateaza caroseria!
Nu o primeste nimeni, nu o recunoaste nimeni, zadarnic scancste, incercand sa-si traga poalele combinezonului in jos. Nu are bani, ca le-ar arata ea! La disperare, se urca intr-un autobuz descojit si se asaza, ingetosata, pe un scaun unsuros. Rarii pasageri ai zorilor stau cat mai departe de ea, tinandu-se de nas. Drumul e lung, opririle prea dese si ei ii vine tot mai greu sa-si acopere goliciunea. In sfarsit, ajunge in locul cunoscut. Soarele sare peste acoperisuri, aducator de speranta. Cartierul o recunoaste.
Insa casa lui Raul e straina si pustie. Aseara o lasase acoperita de iedera, plina de lumina, acum atarna pe ea niste uscaturi, o fereastra balangane, tencuiala a cazut. Un gand ascutit ii taie rasuflarea: "Raul, iubitule, esti bine?" Suna indelung, bate cu disperare. Nu raspunde nimeni, nu mai are unde sa se duca. Doi adolescenti fac cea mai ingrozitoare poanta, trecand pe langa ea: "Din spate, liceu, din fata, muzeu." O ineaca furia. I-ar strange de gat. Cu ultimele puteri, se ghemuieste pe trepte si-si strange corpul in brate. Si atunci, cu o groaza imensa, si-l simte batran si descarnat. Iar petele de pe maini ii spun in zadar ce varsta are. Degetele ca ghearele ii acopera fata. Nu, nu crede si nici nu vrea sa creada.