Cred că există o asemănare mare între oamenii de cultură și cei politici, de la noi. Se pare că toți, când intră în joc, fiecare în al lui, își uită motivația inițială. Cultura și politica încep din mijlocul oamenilor. Cei care le îmbrățișează ajung însă mult prea repede să iasă dintre ei, mult prea repede.
Oamenii devin o masă îndepărtată sau devin spectatori de nevăzut din cauza reflectoarelor. Culturiștii minții ridică afișe pe care poți citi, în lumina acelorași reflectoare, scris cu litere mari de un roșu arogant: ARTA DE DRAGUL ARTEI.
Politicienii, se știe, încă nu au recunoscut, dar fac politică de dragul politicii. Atât. Politica nu îi ajută pe cei care nu au și cultură nu-i luminează pe cei care nu știu. Oricine intră în joc își scanează și selectează mult prea rapid dar absolut obligatoriu dușmanii. Trebuie să ai dușmani, altfel ești banal. Nu poți străluci ca om dacă nu-ți taie un adversar câteva ferestre prin care să-ți iasă lumina.
Nu te mai deranjează sterilitatea a ceea ce faci, nu te preocupă defel răbdarea, te arunci în luptă cu tot ce ai. Talentul, amintirile, îndrăzneala, genele, eleganța, bărbăția, cultura, politica devin pumnale în loc de bisturie. Aroganța întărește blândețea și lovește cu plăcere, la adăpostul cătorva reguli aruncate pe-o tabelă, ca să se poată totul numi un joc cu public. Cine mai câstigă?