De Citit : Editoriale

Farmecul invizibil de discret al burgheziei

| 19 ianuarie

Albumele de arta dintr-un apartament burghez se umplu de voma in Carnage (Doamne… ce macel), superficiala, dar eleganta drama-farsa de idei a lui Roman Polanski.

Atunci cand doi baieti se incaiera in curtea scolii, parintii lor isi dau intalnire ca sa discute problema ca niste oameni civilizati si, in cursul unei conversatii de o ora si jumatate, se dovedesc la fel de agresivi ca odraslele lor. Nu incep si ei sa-si sparga dintii, dar in rest isi dau in petic cat de rau se poate: niste albume de arta (simbolizand pretentiile de civilizatie ale burgheziei si ale intregii noastre specii de mamifere) se umplu de voma (reprezentand adevarul despre natura umana); un telefon mobil e aruncat intr-o vaza; florile din vaza sunt facute bucati; monogamia e denuntata ca un infern, ca si conditia de parinte.
Tot acest program artistic fiind cronometrat sa dureze mai putin de 90 de minute, personajele (Jodie Foster, John C. Reilly, Kate Winslet si Christoph Waltz) nu pot fi mai mult decat niste marionete smucite dintr-un punct intr-altul al agendei dramaturgice, iar acest efect de fast-forward, combinat cu extremismul la care ajung comportamentele, confera dramei de idei aspecte de comedie fizica sau de desen animat. In pofida mizantropiei sale, Carnage (adaptat dupa o piesa de teatru de-a Yasminei Reza) e unul dintre filmele mai usurele ale lui Roman Polanski; despuierea personajelor de orice pretentie cum ca ar fi „oameni decenti“ e prea transparent-programatica pentru a merita luata in serios altfel decat la nivelul de pur-spectacol-cu-monstruleti-caricaturali-care-sunt-rai-unii-cu-altii. Spectacol care, desi se desfasoara in decorul unui singur apartament, nu e insa teatral: prin felurile in care isi grupeaza personajele intr-un cadru sau intr-o succesiune de cadre, Polanski le „rescrie“ in permanenta conflictele in termeni cinematografici.