De Citit : Editoriale

I-ha, dideldong pomnia!

| 03 mai

Prima oara cand am invatat o poezie in limba olandeza a fost in 1992, mai mult de nevoie.
Stiu doar ca eram intr-un mare grup de copii care cantau in cor, iar eu, ca unul dintre ei, trebuia sa ma coformez. Urma un concert in Olanda, al doilea, si pentru ca la primul echipa gazdelor ne dadusera o lectie invatand un cantec in romana, noi trebuia sa ne conformam si sa invatam un cantecel in olandeza. Pentru cei care nu stiu, olandeza este singura limba de origine extraterestra. Dovada e ca prima opera in klingoniana a avut loc in Haga, anul trecut.
O poezie in olandeza, recitata intr-o catedrala inalta suna nici mai mult, nici mai putin ca un discurs in klingoniana, rostit pe o nava ostila flotei spatiale pamantesti. In limba lalelelor, atatea consoane se freaca de gat si ies harsaite la suprafata in limba lalelelor incat sunt sigur ca o civilizatie de pe alta planeta, ajunsa pentru prima oara in Romania, ar cere, pentru primul contact, un translator olandez. Nu vreau sa para ca sunt un rau vorbitor de olandeza, insa recunosc ca dintre toate limbile intre dinti sau raraiturile sufocate, „Hr“-ul tarii de jos mi se pare cel mai greu de reprodus.
Nu scriu degeaba randurile astea. Tocmai m-am intors din Olanda, unde mai ajung o data la fiecare cinci ani si incerc, invariabil, sa-mi spun poezia. Niciodata nu a fost inteleasa. O zic asa cum am invatat-o atunci, fara subtilitatile, nuantele si corectitudinea pe care ti-o ofera un profesor profesionist de olandeza. Eu am invatat-o de la un profesor de chitara si tocmai de-aia nu am aflat nici in ziua de azi cum se pronunta „maar“ sau „hrou“. Am aflat, totusi, ca e un cantecel despre un magar, asa ca inteleg de ce „i-ha“ se repeta de mai multe ori pe parcursul ei. Din pacate, „i-ha“ e prea putina olandeza, chiar si pentru mine.