De Citit : Editoriale

L-a batut Dumnezeu

| 16 februarie

Orice nas isi are nasul.

Dodolan a mancat bataie de mic, acum o da inapoi cu varf si-ndesat. Nu i-e frica de nimeni si nimic. Un pic de jandarmi, insa e explicabil. Jandarmii nu-s barbati, ca oamenii, au arme. Dar asta-i alta poveste. Dupa ce-a snopit tot satul, pe popa, pe primar si pe seful de post, intr-o singura dupa amiaza, a fugit. Cu jandarmii nu te pui. Colinda tara-n lung si-n lat si pariaza pe el insusi. Cand nu gaseste amatori sau nebuni, cauta cearta. Cel mai mult ii place se propteasca-ntr-un palc de zurbagii, lalaind dinspre crasma. Parca ii lumineaza Dumnezeu viata. Si-i intareste bratul, desi Doda n-are nevoie de ajutor. Cu banii castigati se duce la curve. Caci si la iubit e ca la batate, nabadaios, dar, mai ales, mult. Si nu orice muiere poate sa-l incapa. Asa colinda tara si o snopeste, cu ocazia asta. Vestea despre iminenta lui sosire umbla mai iute decat el. Crasmele se-nchid, portile se fereca, obloanele se trag, dulaii sunt lasati din lant. Asta nu mai e tara si lumea lui, ca lumea lui, precum v-am spus, e bataia. Intr-o seara, cum bajbaia prin marginimea Buzaului, numai ce da nas in nas cu o sperietoare. Un flacau tomnatec, desirat, roscaliu, pistruiat, vanos, uscat, cu ochii bulbucati si cam saracut. I s-a luminat fata, parca l-a apucat pe Dumnezeu de un picior. O sa-l turteasca mai cu mila, drept multumire. Desiratul, insa, i-a luat-o inainte: “Tu esti Doda? Sa nu ma bati. Am doi lei. Iti dau unul, lasa-ma nebatut!”

Asta-i prea de tot. Intr-o clipa l-a-ncalecat. Cand sa-l tabaceasca, a simtit o durere sfasietoare. Roscatul ii prinsese degetul mijlociu si i-l rasucise-ndarat. A racnit. Destu’ s-a rupt ca o scandurica. Cand a deschis ochii dintre stelele verzi, era singur. Iar in iarba prafuita sclipea stingher un leu de aur.