De Citit : Editoriale

Ma-ta n-are strada. Sau strazi.

| 25 iunie

Parcare
“Sa nu-MI parchezi aici! Hai, hai”. “Sa nu cumva sa-MI stai acolo”. O portarita de spital public care vorbea despre spatiul – partea carosabila- din fata spitalului si o asistenta din acelasi spital, vorbind despre un culoar.
Ca sa recapitulam putin ce am invatat cu totii in clasele V-VIII, Imi, -mi – pronume personal, persoana I, singular, dativ, forma neaccentuata. Si repet, pronume PERSONAL. Adica al meu. Adica spatiul public e a lu’ ma-sa. Dat din nascare de la bunica-sa si mostenit de ea, o grasuta incruntata cu chiloti tanga la vederea dorsala prinsi peste camasa albastra de la uniforma, cu insigna pe laptaria care din fericire nu era a’ lui Enache, ranjind amenintator cu dintii galbeni si cariati spre orice trecator care indraznea sa nu mareasca pasul prin fata spitalului ei. Cam asa e posesia privata pe bunul public. Mangaind suav cu degetele alea grase si scurte cu unghii lungi vopsite cu albastru si pline de negreala statuta pe dedesubt, sprayul paralizant prins pe cureaua capsata pentru a fi lungita sa cuprinda balena, se atine dupa masina mea, incruntata si mergand greu, frecandu-si interioarele pulpelor care se atingeau de la genunchi in sus. Vazand ca ma opresc (culmea, pe strada, loc public), ridica degetul galben de tutun in sus si-l vantura urland : Nu ti-am spus sa nu-MI parchezi aici?
Cam asta e posesia privata pe bunul public.
N-am nimic cu persoanele grase. N-am nimic cu femeile grase. Ba chiar am niste prietene foarte misto. Dar nesimtirea, ingalarea, vorbitul urat si agresiv, abuzul si restul purtarilor din aceeasi familie, scot din mine litere de rascoala, litere care cateodata pot amuza doar avand un gand in plus.
Imi cer scuze persoanelor a caror asemanare fizica se regaseste in descrierea de mai sus, ea e pur intamplatoare. Si sper ca cineva vreodata sa-I spuna acelei vaci ca strada nu e a ei. Din pacate va trebui sa vorbeasca pe limba ei, ea neintelegand tonul scazut si civilizat. Succes Romania.