De Citit : Editoriale

Maestru. Sau mester.

| 19 noiembrie

Am cunoscut un "maestru"….
Paradoxal, cunoasterea, intima sau universala, aduce cu sine, odata cu implinirea, si dezamagirea marcanta. Dezamagirea crunta a diminetii. Sau a “treziei”.
Cand “cunosti” un artist, admiratia este principiul anularii “umanului”, principiul dezvoltarii “imaginii” in dauna intregului, principiul “minciunii” in “lumea perfecta”. Il vezi pe scena un strambacios malefic sau “il citesti” un rege nebun, il vezi pe ecran un pescar proaspat iesit din puscarie pentru crezuri intelectuale, il vezi stralucind la inmanarea unui Pulitzer si, printr-o conjunctura favorabila, ajungi cot la cot cu el. Cu “maestrul”. Mai multi teti-a-teti la o masa, eventual rotunda, unde o parte din asistenta inagaima cu glas sugrumat uau,serios,vai, nu cred, nu se poate, incredibil, chiar asa, un om ca dumneavoastra, va rog, ma faceti sa rosesc. Apoi, printr-o conjunctura si mai favorabila, “maestrul” ajunge (la alegere) cu una dintre admiratoare intr-o conversatie nocturna. Unde, chiar si baut, “maestrul”, cu vocea lui ruseasca, semanand cu Vysotsky, ar vrea sa vorbeasca despre resorturi, despre Esenin, despre adancimi, evitand, din bun simt, subiectele despre moralitate. Si deodata, in dimineata urmatoare, “maestrul” se trezeste si tanara aspiranta la nobilul titlu de insotitoare oficiala se gaseste in fata “treziei”. Asa cruda cum e ea. Ca “maestrul” sforaie, horcaie, mai ales cand e beat, mai scapa si cate-un part, dimineata isi sufla mucii pe chiuveta, injura ca un birjar la telefon, scuipa pe geam, plescaie la micul dejun si picioarele lui nu miros in cel mai placut mod cu putinta. Asa vine “maestrul”.
Adevaratul maestru, vine, poate si cu partea lui de “om”, dar si cu tristeti, cu adancimi, cu ganduri despre filozofi si mistici, cu raportari la Dumnezeu, cu sentimente nobile de o sensibilitate greu de digerat, cu zambete intelectuale si ocheade greu de sesizat. De aceea e bine sa te gandesti ca “maestrul” e un om. Poate putin mai altfel, dar un om. Iar un om adevarat, un “maestru” adevarat, nu si-ar petrece nicio noapte langa o aventura cu care nu se poate “impartasi” sufleteste. Un “maestru” o cauta pe “ea. Pe “ea” care-l face sa se simta implinit, care-l intregeste, care-I slefuieste trairea prin ochi, prin atingere, prin daruire. Si care, la sfarsit, plange in primul rand, fiind doar ea cu el, fara presa din cimitir, fara panaramele din jurul gropii, fara rugamintile stupide ale ziaristilor – trimisi special la fata locului – “ne puteti povesti si noua o amintire comica cu maestrul?”.
Nimic din toate astea. Doar ea cu el. La masa, in cabina, la filmare, cu textul in parc, cu creionul pe plaja, la un gratar sau la un pahar de vin, in piata, seara, dimineata la cafea, in vizita, de sarbatori, la fericire si la suparare. Din punctul meu de vedere, asa e un “maestru”.