Obisnuinta e a doua mama. Dar care-i prima?
De regula, sora ii duce tavita cu medicamente, urmarita de privirile invidioase ale colegelor. Stie ca Elena ar ucide, Eulampia si-ar schimba sexul, iar Elvirita s-ar culca pana si cu portarul, numai sa-i ia locul. Locul: rezerva de lux, cu draperii permanent trase. In ciuda celebritatii, bolnava nu stie, inca, ce i se pregateste. Sora isi zice ca ar trebui sa-i spuna. Toti o amagesc, iar psihiatrul (insusi seful) o dorloteaza ca pe un copil de tata. In ciuda experientei lui academice, s-a pierdut cu firea si e de-a dreptul disperat de cand a inteles ca e fara de-ntoarcere. Cineva jura, deunazi, ca l-a vazut lacrimand.
Azi, sora nu mai duce medicamente. Adica, acum. Acum transporta un pranz regal. Chifle proaspete, icre de Manciuria, consommé, jambon, pui de balta, stridii cu sos de usturoi, fudulii murate, o carafa de Chianti. Si desertul intr-o cupa de cristal opac. La mijloc, un trandafir negru-sange, cu miros. Intinde masa cu toata ceremonia de care se simte capabila. Cu coada ochiului o observa pe cea mai celebra, cea mai nefericita pacienta a spitalului. E slaba ca moartea, vanoasa, smochinita, rea si mult mai putin frumoasa decat se spune. De fapt, e numai piele si os, asa cum a fost toata viata, innebunind mii si milioane de fete pofticioase. La randul ei, piele si os se stramba dezgustata la meniul etalat. Tataie din varful buzelor, se stramba la vin, ragaie la consommé, isi exhiba dintii de portelan, cu colturile gurii trase-n jos, la desertul secret, numai ridicand buza cupei. I-a fost pofta, a balit toata viata, stiind ce pret, dar si ce rasplata implica. A rabdat ca pe cruce. Iar acum, cand are liber la mancare, ascunsa in pantecele spitalului, mirosul si vazul ii rasucesc un deget in beregata. Si vomita indelung, fara sa fi atins nimic.