De Citit : Editoriale

Necropola

| 28 aprilie

Facetios, dar fara umor, lipsit de creier, dar avand in schimb „idei“ (despre comunism, despre romanism etc.), plin de efecte si totusi neinspirat, Undeva la Palilula e un monstru kitsch.

Probabil ca bilantul de la finele anului va da si filme romanesti mai proaste decat Undeva la Palilula, dar nu dintre cele cu pretentii. O reprezentare fabulisto-fantasmagorica a vietii dintr-un orasel de provincie al Romaniei comuniste, acest debut filmic al regizorului de teatru Silviu Purcarete combina o viziune primitiv-megalomana asupra artelor spectacolului (regizorul ca mare scamator care tot scoate iepurasi si panglicute din joben) cu o viziune vulgar-esentialista asupra "fibrei nationale" romanesti (alcoolizata, neserioasa si tot asa, pana la bifarea ultimului loc comun). Intinzandu-se pe 140 de minute, …Palilula e un fel de necropola a metaforelor expirate (spitalul unde bolnavii n-au nimic, caci „bolnavi suntem numai noi, astia sanatosi“), a mistourilor anticeausiste scoase prea tarziu la aer (dupa cum se zice pe englezeste, lame, lame, lame!) si a maruntelor (desi costisitoarelor) inventii spectaculare (mai exact, teatrale) din categoria si-atunci-din-cer-cazu-un-porc-cu-aripi.
Desi incepe ca un mystery (un nou doctor vine in orasel, dupa decesul bizar al predecesorului sau), filmul se faramiteaza imediat intr-o serie picaresca de momente din existenta biosistemului palilulan, biosistem a carui unica regula de functionare e ce-vrea-regizorul-sa-se-intample-acum (sa zboare toti, sa tipe toti, sa se dezbrace toti, sa apara hermafroditul, sa apara gemenele androgine, sa apara broastele, sa apara Dumnezeu) – o vrere de epigon fellinian de mana a saptea. O creativitate precum cea demonstrata aici de Purcarete nu e deloc dificila: toate efectele lui – toate panglicutele si toti iepurasii ce-i ies din palarie – nu constituie altceva decat echivalentul cioacelor dintr-un spectacol fara (atatea) pretentii.