Numai un rauvoitor ar putea zice de Petrache ca era abtiguit bine, cand a iesit din club. Lumea e plina de oameni rai care n-au altceva de facut decat sa se bage in vietile altora si sa traga concluzii. Gresite. Petrache era abtiguit. Dar nu foarte. Punct! Altceva era cu adevarat important, si anume faptul ca la unu noaptea, straduta pe care cobora era luminata ca ziua. In fata restaurantelor, berariilor si cafenelelor stateau patronii cu halatele albe, stralucind de curatenie si cu mainile-n solduri. Prin ferestre si vitrine se vedea pustiul. Niciun musteriu! Mese aranjate, barmani atarnati de pahare, fete scuturand firimituri imaginare…
Petrache a tras aer adanc in piept, lumina asta de stadion il lovise in crestet. Bause cu prietenii, in fum, in aglomeratie, in galagie, ce dracu’? Ii tiuiau urechile si-l dureau ochii. Asa cum era firesc in situatii neprevazute ori halucinante, Petrache s-a intors pe calcaie si a dat sa intre inapoi in localul pe care-l parasise. A executat pirueta si s-a dat batut: pana in josul strazii, spre Hanul lui Manuc, toate localurile isi exhibasera patronii care priveau, nemiscati, cu palmele streasina, in acelasi punct. Il priveau pe el. Petrache si-a dus, instinctiv, mana la prohab. Incheiat. Apoi la fund. Nu era rupt. Apoi si-a pipait fata. Muci, nu, sange, nu. A luat-o incet, precaut la vale. Nimeni nu misca, ospataritele il urmareau numai din ochi, barmanii strangeau spasmodic maneta masinii de bere. A coborat incet, tot mai apasat de atentia amenintatoare. Becurile care-l orbeau sfarsira prin a-l face sa transpire. In clipa in care a cotit spre Hanul lui Manuc, cineva a taiat lumina cu cutitul. Noul loc era intunecat ca moartea. Si, de unde pana atunci nu miscase nimic in jurul lui, intunericul sau ceva i-a pus mana pe umar. O mana rece, osoasa, umeda. Petrache s-a infiorat pana-n calcaie dar a continuat sa inainteze catre han. Simtea stransoarea in oasele umarului, mana dreapta ii amortise. A luat-o la fuga, impiedicandu-se. A cazut. S-a lovit la barbie, si-a rupt pantalonul, si-a pierdut un pantof. Cand a ajuns la portile ferecate ale Hanului lui Manuc si a inceput sa bata in ele cu disperare, o a doua palma rece, osoasa si umeda i s-a asezat pe celalalt umar.
— Ajutooor! Ajutooor! – a strigat, naclait de spaima.
Ei bine, cineva a binevoit sa deschida o ferestruica si a agitat un felinar. "Care-i acolo?" "Eu, Petrache!" "Si ce vrei?" "Lasati-ma sa intru!!" Ferestruica s-a inchis. Petrache si-a zis ca pana aici i-a fost. O sa moara in tenebre. Cand colo, poarta cea mare s-a crapat si un tub mare, roz, aspru l-a luat usurel dupa gat si l-a tras usurel inauntru, salvandu-l. Era un elefant roz.
Bag seama ca, totusi, am gresit. Barfitorii aveau dreptate: Petrache era pulbere.