Trebuie sa stii sa faci din zero un ou, iar din ou – ochi.
Ma intreaba fiica-mea, aseara, inainte de culcare: “Cat face 10 plus 0?”. 10, ii raspund. “Dar 100 plus 0?”. 100. Si ii explic – ca sa evit urmatoarea intrebare – ca orice numar adunat cu 0 este chiar numarul, fiindca 0 nu are nicio valoare, nu inseamna nimic, nu conteaza. “Bine, dar asta inseamna ca nu conteaza ca fac clasa 0? Daca 0 nu inseamna nimic, de ce mai merg atunci la scoala?”. Am zambit si mi-am mangaiat fata pe cap. Prelung si tandru. Fiindca sunt topit dupa ea, dar si ca sa trag de timp. Ce sa-i spun repede si logic, mai ales ca am apucat sa-l… rad, fara sa clipesc, pe 0? Cum s-o mai dau la-ntors, fara sa pic de flet si fara sa-mi pierd credibilitatea in fata copilului (stiti, asta-i obsesia majoritatii parintilor: credibilitatea)? Cu ce sa-i umplu iute golul lui 0 si sa fac din el un… ou (unul pe care scoala il va cloci pe indelete, apoi va scoate din el un pui ce, dupa ani si ani, va creste si va ajunge nu gaina, ci un ditamai cocosul)?
O privesc in ochi si ii spun: Crina, doar in matematica, la adunare si la scadere, 0 nu conteaza. In viata, insa, e plin de zero, de zerouri care, multe, sunt foarte importante. Uite, clasa 0 este cea mai tare din toata scoala, fiindca ea e motorul care te va propulsa inainte, in clasa intai, a doua, a… cincea, pana la liceu, ba chiar pana la facultate. Clasa 0 e cea mai… OK!” Asa i-am raspuns, in timp ce mi-am unit degetul mare cu aratatorul, ca sa-i arat, convingator, si semnul. Dar chiar: o fi OK 0?