De Citit : Editoriale

Pavilionul Romaniei la Bienala de la Venetia

| 11 iulie

Bienala de la Venetia e cea mai veche “petrecere” artistic-campeneasca. In sectiunea din Giardini di Castello, unde sunt principalele pavilioane nationale, ea pare ca o intrecere de tipul Eurovision tinuta odata la doi ani. Teoretic aici se fac si se desfac “apele” artistice, curatorii se inspira, colectionarii cumpara, spectatorii admira, toti transpira si conspira. Dupa parerea mea, e un loc al afacerilor si al politicilor, nu unul al artei. Procesul artistic nu mai exista acolo ci doar urmele lui, ideile artistice sunt construite de curatori care joaca un joc cu margelele de sticla de pe marginea arenei. Bienala este un spatiu al trocului dintre galeristi, curatori, colectionari si directori de muzeu.
Cum ne prezentam noi acolo? Din punct de vedere al discursului curatorial mainstream… perfect! Proiectul Alexandrei Pirici si a lui Manuel Pelmus intitulat “O retrospectiva imateriala a Bienalei de la Venezia” consta intr-un performance pe toata durata Bienalei in care o mana de dansatori sau voluntari mimeaza non-stop in jur de 100 de lucrari expuse de-a lungul timpului in Bienala de la Venezia. Adica un fel de mima desteapta pentru cei familiarizati cu istoria artei contemporane.
E un proiect impecabil alcatuit. E in primul rand un performance ce se consuma la fata locului, fiind site-specific, e o arta care nu se complica cu tehnici artistice vechi, uleioase sau marmoreene, nu produce obiecte ci stari. Este autoreferential, are nevoie de contextul propriu si il paraziteaza. Arta se produce prin corp si puterea lui directa de a face rapel la memorie sau de a produce simboluri. “Corpul” este tema preferata anul asta, e noul negru. E funny. E ieftin. Pe scurt, bifeaza toate stereotipurile ideatice ale curatorilor actuali. Si totusi, de ce ma simt in fata acestei mancari “perfecte” ca o pisica careia i se indeasa pe gat o salata vegana?