Ssst… dormim! La noi, trebuie sa moara cate cineva, sa urle posturile de stiri, sa strige dom’soarele reporterite si domnii reporteri, pentru ca tanara noastra democratie sa se urneasca, sa puna de-o comisie. In general, dupa cum stim toti, cei douaj’ de milioane de complici cu buletin de roman, o comisie se face pentru a musamaliza treaba, pentru ca nu cumva sa descoperim ca unii dintre noi sunt urati, lasi, hoti si ticalosi.
Facem o comisie pentru a lalai lucrurile, pentru a da nutret presei, pentru a aburi iluzia de opinie publica. Pe urma, mai apar ba o sarbatoare, ba o chermeza nationala, alte motive de cascat gura, si coboram inapoi in starea pe care o iubim pasional, in drogul nostru sublim. UITAREA. Si gata. O luam de la capat fericiti, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. E un exercitiu pe care il facem de ani multi. E, cumva, baza pe care dezvoltam, atat de eficient, „meseria de roman”. Mai toti avem ceva de ascuns. Si asta ne leaga pe fiecare, unul de celalalt, cu milioane de fire invizibile. Milioane de nervuri care duc la marea noastra institutie populara. Centrala Nationala a Fricii. Locul invizibil, dar omniprezent, unde ni se intalnesc toate complicitatile.
Tezaurul nostru public, bine ascuns, in care fiecare a dosit cate ceva. Singurul edificiu spiritual, de proportii, pe care am fost in stare sa-l zamislim. Marele nostru secret comun. Asta ne uneste. Un secret. Nu un deziderat, nu un vis comun, nu un proiect national. Prin urmare, noi nu prea putem incepe nimic de la o foaie alba. La noi, totul e o rudenie, o imbarligare, o incalceala bizantina, care a lepadat salvarii, si-a pus blugi si un pic de fard, dar a ramas aceeasi, mereu tanara, ca legendarul Highlander. Si de aia nu ne trebuie adevar. Si nici democratie curata. Doar tatuci, sa ne mangaie, sa ne dea sa halim si sa ne adoarma.