De Citit : Editoriale

Sunt acuzat

| 06 noiembrie

Sunt acuzat, de diferite persoane, in diferite medii si conjuncturi, ca, desi uneori fac lumea sa rada, fiind specialist in umor (dupa master si doctorat), sunt un om trist. O sa ii invit, pe toti odata sau pe rand, la o discutie, asezonata cu cafea turceasca, curmale, vin rosu si seminte de pin, despre tristete. Sau mai bine spus, despre diferentele dintre tristetea individual-existentiala, tristetea contemplativa si tristetea metafizica.
Evident, un subiect mult prea vast pentru a fi expus intr-un articol de cateva randuri, el mentine totusi un anumit interes, fiind (noi, romanii, supusi, expusi si slujitori ai tristetii) ceva ce intalnesti la tot pasul in felurite forme.
In general, la artisti (sa nu le spunem “creatori” ca sa nu intram in contradictie cu Creatorul), tristetea este o stare impamantenita. Fie ca provine din subzitenta, din existenta, din durere, din cunoastere, din aspiratii, din neimpliniri, din privatiuni, din amintiri, tristetea (asa cum spunea si Cioran) face diferenta dintre vis si boala. Transpunerea ei in timp, poate duce la o fenomenologie vindecabila de medicamentatie prescrisa sau la gratie artistica.
Evident ca tristetea nu face (si aici ma includ) pe oricine sa reuseasca in actul artistic. Exista artisti care, din diferite motive, sa nu fie pe culmile succesului. Unii poate nu-si doresc, altii poate nu reusesc, altii poate n-au noroc, dar in mod cert, tristetea, este dupa mine, baza actului artistic. Framantarea, dubiul, gandirea, tristetea sedimentata, interiorizarea, analiza, transforma actul artistic dintr-un mod de “entertaining” intr-un mod de “a spune ceva”. Nu analizam acum de ce e bun sau nu, de ce e necesar sau nu, entertaining-ul. Dar sigur, cei ce “au ceva de spus”, o vor face dintr-o delicatete neteoretica, cateodata chiar neinteleasa, dintr-o simtire a tristetii ca esenta, ca reflectie asupra adancului uman, dintr-un cuprinzator amar al singuratatii.
Asadar, tranzitia sentimentului de la durere la tristete nu este intotdeauna echivalenta cu arta dar nici arta nu se naste din coji de seminte scuipate cu bolta la coltul blocului.
Am sa continui sa cred in oameni tristi, cu o melancolie cronica, in oameni care rad, nu care se hahaie, in oameni care au tonuri, nuante si variatiuni de culoare, nu in cei monocromi, in oameni care au dubii si framantari, nu in cei care emit silogisme cotidiene ieftine.
Si totusi, vorba unui chelner agramat “ce-ar fi viata far’ o gluma?”
Cu zambet trist, inainte !