Secretele sunt de doua feluri. Felul doi nu conteaza.
In scunda taverna mohorata, in jurul mesei de lemn, lustruita de o puzderie de coate si de carpe, cei trei stau, ofteaza si privesc chioras lumina chioara. Primul isi incepe spovedania americanul:
— Presedintele n-ar fi apasat niciodata blestematul de buton daca as fi cascat eu ochii. Isi cauta ochelarii, ca nu purta, sa nu vaza poporul, iar raportul ala blestemat l-a facut sa greseasca. A sughitat si a alunecat. Era cam subred dom’ presedinte! De fapt, nu era raportul ala, secretara gresise, din cauza cafelei. Avea zahar si s-a speriat ca face cancer. Din cauza spaimei, a pus foile invers si… of… aici incepe vina mea. N-am vazut ca literele erau cu curu’n sus, ca ma holbam la silicoanele ei, zguduite de plans.
— Ei, as, zice rusul. Numai eu sunt vinovatul. Eram in anticamera cand nu trebuia sa fiu. M-am impiedicat de firul telefonului rosu. Firul a iesit din peretele subred si a atins un surub care cazuse de la lustra. Generalul a calcat pe el si s-a prabusit la pamant. A strigat: „Ciorti!“ si au tasnit din ascunzatoare mascatii. Ne-am aruncat la pamant, iar presedintele a ramas singur. Ce sa faca, bietul om? Of, of, of, maica Rusie, daca blestemata de vodca nu mi-ar fi luat din viteza… Baiete, una mare aici, ca altfel plang!
— Nimic nu stiti. Sunt roman si ma mandresc cu asta. Totul a plecat de la muraturile lu matusa-mea. Face (facea, saraca!) niste muraturi geniale. In fiecare an imi luam masina si ma repezeam in Cocarleni. Am luat butoaiele si am pornit spre Bucuresti, incarcat pan’ la refuz. Era toamna tarzie, ceata si masina a derapat. Am lovit un stalp, iar un butoi s-a rasturnat. Ce? Ce daca era masina de la serviciu? Acolo trebuia sa puna prostii declansatorul? Raman, tustrei, pe ganduri, in scunda taverna mohorata, din cel mai adanc buncar atomic din lume…