Miezul noptii in Paris e, intr-adevar, un film fermecator.
In noul Woody Allen, Midnight in Paris, un turist american romantic, cu aspiratii frustrate de scriitor (Owen Wilson), se pomeneste transportat, prin nu se stie ce magie, din Parisul zilelor noastre in Parisul din legendele (sau din cliseele turistico-culturale) despre anii ’20 – capitala artistica a lumii, populata (parca exclusiv) de titanii modernismului (Hemingway, Scott Fitzgerald, Picasso etc.) sau, mai exact, de acele versiuni ale lor care au intrat in cultura populara.
Cu alte cuvinte, un Hemingway care vorbeste numai si numai in hemingwayisme, un Dalí care vede lumea, 24 de ore din 24, ca in tablourile lui Dalí, si asa mai departe. Filmul e despre tanjirea romantioasa dupa trecuturi idealizate, tanjire pe care, inainte de a o repudia explicit (dar bland) la final, Allen o satirizeaza delicios prin insasi plenitudinea absurda a satisfactiei pe care i-o da.
Ca tot ce produce Allen in ultimul timp, acest film e mai mult schita decat tablou, dar e mai putin lenes decat alte filme de-ale lui: la farmecul de petrecere tematica al premisei, la hipsterismul eurofil al castingului (Carla Bruni in rolul unui ghid) si la iluzia flatanta de connaisseurism, pe care le-o poate induce spectatorilor ce-i prind aluziile, Allen isi aminteste sa mai adauge din cand in cand cate o incurcatura/infloritura comica, rezultat al unei interferente trecut-prezent.
Si, bineinteles, e de savurat insasi maiestria dobandita de el in tehnica schitei – tehnica de a stabili impreuna cu publicul care e situatia unui personaj, utilizand pentru asta un minimum de replici si de minute, tehnica de a introduce un eveniment supranatural pur si simplu aratandu-ni-l, fara nicio „magie cinematografica“ suplimentara.