De Citit : Altele

Toamna, la sălcii

| 13 octombrie

În primele seri de toamnă răcoroase, atunci când marea și Dunărea mai rămân calde, obișnuiam să stăm seară de seară pe terasa de la sălcii, epuizați cu toții după o vară prea toridă. Petrecusem prea multe zile, sau nopți, împreună și parcă nu mai aveam ce să ne spunem, rămași pironiți în propriile gânduri. Din când în când, se auzea o sticlă lovită ușor de masă, urmată de obișnuitul Ab stol, pe care-l rosteam cu toții. La un moment dat, un val de ceață rece se strecura încet în sat, printre ulițele paralele cu fluviul, intrând în curți, pe geamurile deschise ale caselor, pentru a se opri în final asupra noastră, îmbrățisându-ne peste mese. Becurile aprinse la stâlpii terasei păreau atunci translucizi, stelele dispăreau pe dată, iar frigul ușor ne cuprindea pe fiecare. Trăgeam din țigare, iar fumul intra în noi la fel de rece, înghețându-ne din interior. Sorbeam imediat, cu nesaț, din paharul cu tărie, pentru a ne încălzi, iar după câteva clipe o plăcută stare ne învăluia pe fiecare. Dădeam capul pe spate, strecurându-ne privirile printre crengile sălciilor ce trăgeau cu urechea la fiecare masă, căutând prin cerul aburit de ceața rece, acele stele dispărute, la fel ca toate iubirile noastre. Când răcoarea, sau holodnecul numit de localnici, depășea cu mult căldura paharelor noastre, ne ridicam și plecam cu toții spre casele umplute de aerul rece. Ne strecuram printre cearșafurile ușor umezite, punând capul pe pernele prea pline de vise și adormeam înfrigurați, cu speranța că mâine dimineață va fi ceva mai cald, iar cerul senin va fi iarăși acoperit de stelele iubirilor ce au să vină.