De Citit : Editoriale

Trance spotting

| 16 mai

The boiling of Boyle

Acum cateva luni am visat ca faceam dragoste cu o femeie fara picioare. O iubeam, imi placea de ea, chiar si asa, fara genunchi. Peste doua saptamani ma duceam sa vad “Rust and Bones”, fara sa stiu nimic despre el inafara de numele regizorului, Jacques Audiard, un tip care ma fermecase cu “Profetul” si “Ziua in care inima mi s-a oprit”. Filmul era presarat din plin cu imaginea unei femei frumoase fara picioare, facand dragoste. Filmul m-a fascinat prin rotunjime, desi banuiam ca unii critici vor cere inapoi banii pe bilete.
La fel mi s-a intamplat saptamana trecuta. Nu a trebuit sa visez nimic inainte de “Trance”, al lui Danny Boyle, pentru ca filmul este, in sine, un vis. Jungian pana-n prasele, Trance e povestea multor deveniri si maturizari. Multi critici au spus ca nu l-au inteles si ca li s-a parut prea incurcat. Dar noi suntem mai isteti. Noi stim ca Elizabeth e adancimea mea, intuitia mea. Noi stim ca Simon sunt eu. Dar stim si ca pana la urma sunt Franck. Si mai stim ca undeva, in putul propriului subteran exista un om negru, un Nate rau si fioros, Umbra mea cu care nu te joci. Ca si mine, multa lume se razbuna pe orice femeie dintr-o masina rosie, daca sufletul nostru pare sa ne vrea raul. Dar nu ne vrea raul niciodata. Vrea sa vedem tabloul. Tabloul general. Cel in care adevarul apare prin vitraliile greselilor aparente. Sa-l vedem macar o data. Apoi ea poate ramane o amintire.
Dar noi devenim barbati si alegem sa folosim transa pentru a ne aduce aminte si nu pentru a uita. Ceea ce face si maestrul Boyle. Lasati criticii sa spuna ce vor si ascultati laudatorii, de data asta. Danny Boyle ne hipnotizeaza intr-o transa pentru a ne aduce aminte ce am uitat. Si, in timp ce el lucreaza, noi vedem un vis pop, ce-i drept, fara batrani intelepti, ce-i drept, dar sexy cat cuprinde. Go, go, go!