Feminismul punkisto-tabloid al scriitorului suedez Stieg Larsson, in prezentarea haute couture a lui David Fincher: The Girl with the Dragon Tattoo.
Goth-punkerita superdotata intelectual, stapana pe bisexualitatea ei si dedicata pedepsirii porceniei masculine, dar totodata si biata orfana eminamente maltratabila sexual si incurabil dependenta emotional de o figura paterna, Lisbeth Salander e o plasmuire care a prinsfenomenal la populatia satului nostru planetar, mai intai ca eroina a unei triade de romane suedeze (scrise de Stieg Larsson), apoi ca eroina a unei trilogii cinematografice produse in tara ei de bastina, iar acum intr-o reincarnare hollywoodiana regizata de David Fincher – Fata cu un dragon tatuat. Oare ar fi prins la fel de bine daca indaratul flamurii feministe fluturate manios de Larsson s-ar fi adapostit mai putina lascivitate de mascul intre doua varste si mai putin paternalism subtil-sexist?
In fine, versiunea americana castiga de pe urma distribuirii zerozerosaptelui Daniel Craig in rolul protagonistului de sex masculin, care, in calitatea lui de jurnalist justitiar, detectiv amator, tatic-bun-pe-care-Lisbeth-nu-l-a-avut-niciodata si barbat bine, capabil-sa-abata-o-lesbiana-de-la-drumul-ei, reprezinta in mod clar un autoportret idealizat al lui Larsson; relatia lor e construita cu finete astfel incat el sa-i fie ei jucarie sexuala (nu invers) si ea sa-i fie lui bodyguard (nu invers), ceea ce in contextul Multiplex-ului chiar este un spectacol destul de emancipator. Povestea politista e plina de clisee (inclusiv ala cu ucigasul care-i tine discursuri detectivului prizonier pana cand acestuia ii vin ajutoarele), dar Fincher e un foarte rafinat tehnician al regiei cinematografice si punkismul suparat al filmului (cu implanturi de Agatha Christie) e pe cat de bad-ass, pe atat de high-class.