De Citit : Editoriale

Un pic de stil

| 16 iunie

X-Men: First Class nu e chiar first class, dar nu e nici chiar o mediocritate totala, ca Piratii din Caraibe 4. Are macar un pic de stil.

X-Men: Cei dintai, o tentativa de a relan­sa seria inceputa in 2000 si ramasa fara carburant dupa trei episoade (desi unul dintre eroii ei a beneficiat apoi de un episod construit numai pentru el – X-Men Origins: Wolverine din 2009), povesteste inceputurile eroicei echipe de mutanti cu puteri extraordinare. Aceste inceputuri sunt inserate fara inhibitii in realitati istorice ale secolului XX, precum lagarele naziste (unde ar fi copilarit mutantul tele­kinetic cunoscut mai tarziu sub numele de Magneto) si Razboiul Rece (mai precis, criza provocata in 1962 de tentativa Uniunii Sovietice de a instala rachete nucleare in Cuba, criza rezolvata aici de catre X-Men). Inceputul anilor ’60 (cand se des­fasoara cea mai mare parte a actiunii) con­stituie (in special prin filmele cu James Bond, care au inceput sa apara chiar din ’62) o sursa majora de idei in ceea ce pri­veste decorurile (vezi in special cum e amenajat submarinul personajului negativ), costumele (in special ale partene­rei acestuia) si modul de a opera al unora dintre supereroi (in primul rand Magneto, care e prezentat ca un vana­tor de nazisti globe-trotter si poliglot).
Asta inseamna ca, macar in prima lui parte, filmul are un pic de stil – are ceva din viociunea unui colaj Pop Art cu nazisti, fuste mini, bikini, bondisme, Kennedy, Hrusciov si, bineinteles, mu­tanti (dintre care unul, dupa infati­sare, e un drac ca la carte, cu coada si coar­ne). Din pacate, spiritul asta se cam pierde in partea a doua, printre prea multe fire tematice si prea multe personaje – problemele lor emotionale (lumea nu-i accepta pentru ca sunt altfel) si mesajele filmului ajung sa ne fie "tele­fonate“ grosier. Dar Michael Fassben­der e excelent in rolul lui Magneto.