Degeaba in capul lui s-au trantit sute de posete si duzine de pumni…
De cand era mic si a inceput sa priceapa, de pe la vreo doi ani, adica, maica-sa l-a tocat intr-una: sa-ti stergi colturile gurii, fiindca si daca razi, si daca plangi, arati ca un mascarici cu ele murdare. Colturile! Il atentiona ma-sa la masa, dupa masa, intre mese, dimineata, la pranz, seara si de cate ori il vedea. Adevarat, Bitu (de la Gabriel, via Gabitu) era haplea, mai tot timpul molfaia cate ceva si, prin urmare, era… pictat. Asa ca daca in gura avea haleala, in mana era mai tot timpul cu o batista cu care se stergea.
Cand a mers la scoala, a renuntat la batista, dar s-a ales cu un tic nervos: isi lingea colturile gurii cu limba. Cam din 10 in 10 secunde. Cand a ajuns la varsta adolescentei, a devenit celebru: aproape zilnic incasa palme de la doamnele si domnisoarele cu care se intersecta si care se oripilau cand le facea semne obscene cu limba. Degeaba l-a amenintat maica-sa ca i-o taie daca nu si-o tine-n gura, degeaba in capul lui s-au trantit sute de posete si duzine de pumni (de la cavalerii insotitori de sex frumos si consternat), ticul nu l-a parasit.
Apoi, a devenit una dintre legendele urbane ale orasului sau, subiect de bancuri si glume sarate sau ne, ba chiar atractie turistica pentru vizitatorii care intrebau unde ar putea sa-l vada pe celebru Limbitu (era deja un renume) si sa-i faca o poza, doua, chiar un film. Doar ca, la un moment dat, omul a disparut. S-a crezut ca s-a mutat la tara, ca a plecat din tara ori ca a murit subit. Dupa ceva timp, prin oras si-a facut aparitia un domn cu o barba uriasa si alba, incat toata lumea intorcea capul dupa el si se intreba cum naiba reuseste sa-si gaseasca gura atunci cand mananca.