Chemarea destinului e mai tare decat viata.
Fereastra luminata parea cel mai mai aproape. Din clipa in care se lasa seara, rasarea ca luna plina. Alina se oprea din trebaluit, isi proptea barbia-n piept si scruta cu coada ochiului catre dreptunghiul magic. Acolo, in lumina, aparea el. Mai intai ca o boare, apoi ca o prezenta. Niciodata cu fata, trebaluia, se agita, trecea dintr-o camera in alta.
Celelalte camere erau intunecate, numai asta te orbea, asa cum orbesc gazele la cele mai mici palpairi ale unui foc aprins in noapte. Apoi a venit curiozitatea. Traseele necunoscutului aveau o precizie de metronom. Ca si singuratatea lui, care ticaia in ritmul inimii Alinei. Tara ceva greu, asta se vedea dupa curbura spinarii. Despacheta, apoi, aducea din camerele intunecoase tot felul de lucrusoare. O undita, o punga, o plasa, farfurii, tacamuri. Isi aranja masa. Se aseza singur si ganditor – il simtea ganditor si impovarat – apoi degusta incet si inchina in dreptul peretelui. Pana ieri, cand, cu un gest indraznet, necunoscutul si-a schimbat pozitia si s-a asezat de partea cealalta a mesei.
Alina si-a luat aparatul de fotografiat si a dat zoom-ul la maxim. L-a privit in ochi. Necunoscutul era frumos ca un inger. A ridicat paharul singuratatii, a privit-o, de parca ar fi stiut (Alina era sa scape aparatul de emotie), iar buzele lui au spus, neauzit, „tu“. Asa s-a nascut dorinta. Destinul ii facuse semn. A asteptat inserarea si iluminarea ferestrei, dardaind de emotie, cu stomacul in cleste. Cand sa iasa pe usa, doi malaci transpirati stateau in fata usii, cu destul pe butonul soneriei. Erau de la Politie. O cautau pe doamna X de la scara de alaturi, care disparuse de o saptamana. O gasisera in imobilul de alaturi, taiata bucati si mancata pe jumatate. „Un maniac, doamna, un criminal periculos… ce lume nebuna!“