Un om si-a scos cartile la plimbare
Pe bulevardul Ghencea, aproape de blocul in care locuiesc, este un barbat care vinde carti. Le aseaza pe jos, insirate una langa alta, si patruleaza prin fata lor de dimineata pana seara. Cu vreo patru-cinci ani in urma probabil ca pe acele carti ai fi putut sa ceri bani. Acum insa, cu greu te gandesti ca ai putea sa gasesti un om, unul cu standarde de igiena foarte scazute – culmea, care sa mai aiba si pasiunea lecturii – si care sa puna mana pe acele mizerii.
Copertele lor au vazut mai multe ploi ca obrazul unui englez care are fobie de umbrele. Toate sunt scofalcite, umflate, crapate, ce sa mai, niste carti urate care in veci nu si-ar gasi cititorul pereche. Ici-colo cate un Heinrich Mann, cateva ore astrale ale omenirii, cate un muschetar ratacit sau retete romanesti interbelice, in rest nimic care te-ar putea face sa le privesti macar din mers. Nu am vazut pe nimeni cumparand vreo carte vreodata.
Poate ca ti-ar fi si greu sa treci de cerberul care bate pas de defilare prin fata lor. Intr-adevar, la un moment dat m-am intrebat daca omul acela de vreo cincizeci si ceva de ani chiar vrea sa vanda cartile sau doar le scoate la aer cum fac alti vecini cu cainii.
Acum o saptamana m-am oprit in fata ziarelor pe care zaceau trupurile scofalcite ale cartilor, chiar pe drumul pe care se plimba paznicul lor. S-a oprit in dreptul meu, la cateva palme, cat sa-i simt respiratia incarcata de alcool si tutun.
– Cum arata cartile astea!, i-am spus. Daca ar exista o politie a cartilor, ati fi in puscarie acum.
S-a uitat la mine, mi-a mai trimis o ghiulea de aer de-a dreptul expirat, si a spus:
– Daca va plac asa de mult cartile, dati-mi si mie cinci lei sa iau ceva de mancare!
Logic. I-am dat banii.