De Citit : Editoriale

Viata e bordura

| 10 august

Despre mamele celor care schimba borduri

Zic asa: sa inlocuiesti in aceste zile bordurile prin Bucuresti e ca si cum o urata nespalata care n-are bani sa linga o felie de parizer, dupa ce gaseste niste bancnote pe jos, se duce glont la un salon de cosmetica si isi face pedichiura.
Pe o distanta de vreo doi-trei kilometri, de la Podul Ciurel pina la Pasajul Lujerului, pe ambele sensuri de mers, se schimba bordurile. Niste borduri ca oricare alte borduri sunt inlocuite cu unele noi. Dar cum sunt inlocuite? Pai, cu aceeasi viteza cu care poate sesiza ochiul ca se misca Pamantul in jurul Soarelui.
Au venit unii intr-o zi, au scos toate bordurile si le-au lasat pe locul in care fusesera inainte, doar ca smulse din pamint, ca niste radacini. La jumatate de metru, in strada, pe banda de mers, au fost intinse semne din care intelegi ca se lucreaza. Singurul insa care are o pozitie de lucru este muncitorul acela desenat pe indicatoare. Iar asta pe doi-trei kilometri lungime. In acest timp masinile abia daca mai incap doua pe sens. Sunt cozi, soferii se cupleaza mental cu mamele alora de prin primarie care au permis asa ceva, pietonii scuipa a lehamite.
Ma intreb: de ce, plm, daca ai luat bani sa schimbi niste borduri, nu le schimbi? De ce le scoti pe toate, iar nu doar cateva, pe o distanta de zece metri, atat cat poti schimba intr-o noapte, cand nu e trafic? De ce, dupa ce, totusi, hai sa zicem, le-ai scos pe-alea vechi, nu te apuci, in gatul ma-tii, sa le pui foarte repede pe cele noi, muncind la foc-continuu?
Ce vezi acum, dupa doua saptamani, pe marginea drumului? Pai, au fost aduse bordurile noi, iar din loc in loc, ca niste martani batrani, grasi si orbi, zac tolaniti niste muncitori.