proiectul „pretender” este un amplu proiect ce conţine o serie de lucrări mici concepute ca un story board ilogic, halucinant prin aparenta sa narativitate. ceea ce se conturează de fapt ca arie de interes este contrastul dintre impostură şi identitate, dintre deghizare şi realitate, precum şi dintre personaj şi context. reconstituind „şabloane” feminine, fără a le deghiza propriu-zis, se evidenţiază artificialul şi modul în care imaginea ajunge să suprime realitatea prin plasarea acestor „tipuri” de feminitate într-un context cât mai impropriu – o spioană în haină de piele la mare cu o familie a anilor 70, de exemplu.
monocromia este intenţionat aleasă pentru a „traduce” fotografia în pictură iar dimensiunile reduse forţează apropierea spectatorului (un procedeu invers celui obişnuit de a privi o pictură de la distanţă) ca şi cum ar privi o intimă fotografie de familie.
şabloanele feminine reconstituite prin improvizaţie de costum amintesc vag, fără să fie stridente, de personaje consacrate prin diverse mijloace: literatură, film, modă, publicitate. asemenea modei, acel „look”, fie inspirat de o anumită epocă, fie de un context cultural clar delimitat, este recompus nu prin costum de scenă ci din haine obişnuite. asemenea modei, forma se păstrează, cu mici variaţiuni, dar conţinutul este complet distinct. reevocarea unei anumite perioade culturale nu reuşeşte să „reînvie” şi ceea ce aparţine intrinsec acesteia, este doar o rememorare formală.
demersul pictural din cadrul proiectului are ca intenţie reconfigurarea fotorealismului ca şi proces de „traducere” a fotografiei în pictură; fiecărei diferenţieri tonale fotografice îi corespunde un gest pictural de precizie. dimensiunile miniaturale repun în discuţie raportul privitor – pictură, acesta fiind nevoit să se apropie dar nu atât cât în cazul unei fotografii de familie. contrastele nu se rezumă doar la formal ci sunt prezente şi la nivel concedptual. aparenta familiaritate a contextului se datorează de asemenea existenţei unui şablon – fotografiile vechi sunt deja colecţionate, fotografiile de familie din anii 70 – 80 au deja o specificitate inconfundabilă; există o contradicţie între şablonul unanim identificat şi caracterul personal pe care se presupune că ar trebui să-l aibă.
de asemenea, modelele se pot recunoaşte dar ele sunt în acelaşi timp depersonalizate prin deghizarea adoptată. contrastul între personaj şi context pare arbitrar dar creează o iluzie narativă, ironică; în ciuda aparentei apartenenţe la ansamblu, personajul-şablon se detaşează de context, se înstrăinează de mesaj.
fragmentarea excesiv miniaturală face cu atât mai evidentă ideea de şablon; portretul poate deveni de nerecunoscut dar identificabil ca şablon prin repetiţie.
ironia socială în ceea ce priveşte impostura feminină este relevată de aceste contraste. supusă unui şablon, suprasaturată de „tendinţe”, modelată de expectanţe sociale, femeia contemporană se înstrăinează de experienţa directă într-o reprezentare, ajungând să-şi aproprieze impostura până la identificarea acesteia cu identitatea.