S-a produs minunea. Dupa patru ani de chinuri, eforturi finaciare inimaginabile, proiecte refacute, firme de constructii si de consultant inlocute, Teatrul de stat a fost renovat. E o mare victorie a omului nou si a tehnologiei de ultima ora, pentru ca nu-i de colea sa putem zugravi in patru ani ceea ce stramosii nostrii au putut construi din iarba verde in mai putin de doi.
Dar pana la urma totul e bine cand se termina cu bine si exista certitudinea ca actorii sa plece de la Casa de Cltura a Sindicatelor, acolo unde atmosfera e mai aproape de cea din autogara decat dintr-un lacas de cultura.
Sigur ca o simpla reparatie, chiar daca e capitala, nu paote asigura stralucirea in continaure a teatrului. Mai ales ca edilii si-au manifestat dorinta ca in acest lacas sa aiba loc si alte evenimente, nu doar celel culturale. Mie cel mai mult mi-e frica de sedintele cu activul de partid, plenare , intalniri cu alegatorii si cam tot ce tine de politica.
Multi din cei care au semnat pentru nesegregarea teatrului fac parte din acesta categorie, adic a oamenilor care merg la teatru pentru ca acolo bufetul e mai ieftin si toaleta mai curata. Va trebui sa se imagineze un sistem de supraveghere sever. Ca nu cumva junii activisti de partid sa-si manifeste dragostea eterna fata de liderii lor prin imortalizare cu briceagul a unor sloganuri pe scaune. Sau cu ruj pe pereti.
Avem o cladire de care putem fi mandri si acum urmeaza si faza urmatoare: sa avem un teatru pe masura. Daca am dat o gramada de bani pe fatada nu vad de ce nu s-ar face investitii si in actul artistic. Cu mult mai putini bani se pot aduce regizori celebri, se pot face montari memorabile, poate asa-i mai scoatem pe oradeni din casa si in alte conditii decat atunci cand suna sirena Apararii Civile.
Si, de ce nu, la ce bine arata teatrul, ar putea fi chiar un obiectiv turistic de vizitat, sa vada lumea ce lucrari se faceau acum mai bine de un secol.